Miercuri 16 August 2017
Autentificare

Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Mesajul Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2016

Faptele de milostivire în drumul jubiliar

1. Maria, icoană a unei Biserici care evanghelizează pentru că este evanghelizată

În bula de convocare a Jubileului am adresat invitaţia pentru ca "Postul Mare din acest an jubiliar să fie trăit mai intens ca moment forte pentru a celebra şi a experimenta milostivirea lui Dumnezeu" (Misericordiae vultus, 17). Cu chemarea la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi la iniţiativa "24 de ore pentru Domnul" am voit să subliniez primatul ascultării rugătoare a cuvântului, în special a celui profetic. De fapt, milostivirea lui Dumnezeu este o veste adusă lumii: dar fiecare creştin este chemat să experimenteze personal această veste. Pentru aceasta în timpul Postului Mare voi trimite misionarii milostivirii pentru ca să fie pentru toţi un semn concret al apropierii şi al iertării lui Dumnezeu.

Pentru că a primit vestea bună adresată ei de arhanghelul Gabriel, Maria, în Magnificat, cântă profetic milostivirea cu care Dumnezeu a ales-o dinainte. Fecioara din Nazaret, logodnică a lui Iosif, devine astfel icoana perfectă a Bisericii care evanghelizează pentru că a fost şi este încontinuu evanghelizată prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fecundat sânul ei feciorelnic. De fapt, în tradiţia profetică milostivirea are de-a face strict, deja la nivel etimologic, chiar cu măruntaiele materne (rahamim) şi chiar cu o bunătate generoasă, fidelă şi compătimitoare (hesed), care se exercită în cadrul relaţiilor conjugale şi parentale.

2. Alianţa lui Dumnezeu cu oamenii: o istorie de milostivire

Misterul milostivirii divine se dezvăluie în cursul istoriei alianţei dintre Dumnezeu şi poporul său Israel. De fapt, Dumnezeu se arată mereu bogat în milostivire, gata în orice împrejurare să reverse asupra poporului său o tandreţe şi o compasiune viscerale, mai ales în momentele mai dramatice când infidelitatea frânge legătura Legământului şi alianţa cere să fie ratificată în mod mai stabil în dreptate şi în adevăr. Suntem aici în faţa unei adevărate drame de iubire, în care Dumnezeu joacă rolul de tată şi de soţ trădat, în timp ce Israel joacă rolul de fiu/fiică şi de soţie infideli. Tocmai imaginile familiale - ca în cazul lui Osea (cf. Os 1-2) - exprimă până la ce punct Dumnezeu vrea să se lege cu poporul său.

Această dramă de iubire ajunge la apogeul său în Fiul făcut om. În el, Dumnezeu revarsă milostivirea sa fără limite până acolo încât face din ea "milostivirea întrupată" (Misericordiae vultus, 8). De fapt, ca om, Isus din Nazaret este fiu al lui Israel sub toate aspectele. Şi este fiu al lui Israel până acolo încât întrupează acea ascultare perfectă de Dumnezeu cerută oricărui evreu de Shem?, şi astăzi în inima alianţei lui Dumnezeu cu Israel: "Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!" (Dt 6,4-5). Fiul lui Dumnezeu este Mirele care face totul pentru a câştiga iubirea Miresei sale, de care îl leagă iubirea sa necondiţionată care devine vizibilă în nunta eternă cu ea.

Aceasta este inima pulsantă a kerygmei apostolice, în care milostivirea divină are un loc central şi fundamental. Ea este "frumuseţea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort şi înviat" (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 36), acea primă vestire "pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite şi pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei" (ibid., 164). Aşadar milostivirea "exprimă comportamentul lui Dumnezeu faţă de păcătos, oferindu-i o posibilitate ulterioară de a se corecta, de a se converti şi de a crede" (Misericordiae vultus, 21), restabilind tocmai aşa relaţia cu el. Şi în Isus răstignit Dumnezeu ajunge până acolo încât vrea să ajungă la păcătos în îndepărtarea sa cea mai extremă, chiar acolo unde el s-a pierdut şi s-a îndepărtat de el. Şi asta o face în speranţa de a putea astfel în sfârşit să înduioşeze inima împietrită a Miresei sale.

3. Faptele de milostenie

Milostivirea lui Dumnezeu transformă inima omului şi îl face să experimenteze o iubire fidelă şi astfel îl face la rândul său capabil de milostivire. Este o minune mereu nouă că milostivirea divină se poate iradia în viaţa fiecăruia dintre noi, motivându-ne la iubirea faţă de aproapele şi însufleţind ceea ce tradiţia Bisericii numeşte faptele de milostenie trupească şi sufletească. Ele ne amintesc că credinţa noastră se traduce în acte concrete şi zilnice, destinate să-l ajute pe aproapele nostru în trup şi în spirit şi după care vom fi judecaţi: a-l hrăni, a-l vizita, a-l mângâia, a-l educa. De aceea am dorit "ca poporul creştin să reflecteze în timpul Jubileului asupra faptelor de milostenie trupească şi sufletească. Va fi un mod pentru a trezi conştiinţa noastră adesea aţipită în faţa dramei sărăciei şi pentru a intra tot mai mult în inima Evangheliei, unde săracii sunt privilegiaţii milostivirii divine" (ibid., 15). De fapt, în cel sărac carnea lui Cristos "devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat... pentru a fi recunoscut, atins şi asistat cu grijă de noi" (ibid.). Mister neauzit şi scandalos al prelungirii istoriei suferinţei Mielului nevinovat, tufiş arzând de iubire în faţa căruia ne punem precum Moise numai scoţându-ne sandalele (cf. Ex 3,5); şi mai mult atunci când săracul este fratele sau sora în Cristos care suferă din cauza credinţei lor.

În faţa acestei iubiri ca moartea (cf. Ct 8,6), săracul cel mai mizerabil se revelează a fi cel care nu acceptă să se recunoască astfel. Crede că este bogat, dar în realitate este cel mai sărac dintre săraci. El este aşa pentru că este sclav al păcatului, care-l determină să folosească bogăţia şi puterea nu pentru a-l sluji pe Dumnezeu şi pe alţii, ci pentru a sufoca în el conştiinţa profundă că şi el nu este altceva decât un sărac cerşetor. Şi cu cât este mai mare puterea şi bogăţia la dispoziţia sa, cu atât mai mare poate să devină această orbire mincinoasă. Ea ajunge până acolo încât nici măcar nu vrea să-l vadă pe săracul Lazăr care cerşeşte la uşa casei sale (cf. Lc 16,20-21), care este figură a lui Cristos care în cei săraci cerşeşte convertirea noastră. Lazăr este posibilitatea convertirii pe care Dumnezeu ne-o oferă şi pe care probabil n-o vedem. Şi această orbire este însoţită de un delir mândru de atotputernicie, în care răsună în mod sinistru acel demoniac "veţi fi ca Dumnezeu" (Gen 3,5) care este rădăcina oricărui păcat. Acest delir poate să asume şi forme sociale şi politice, aşa cum au arătat totalitarismele din secolul al XX-lea şi cum arată astăzi ideologiile gândirii unice şi a tehnoştiinţei, care pretind să-l facă pe Dumnezeu irelevant şi să-l reducă pe om la masă de instrumentalizat. Şi pot să arate asta actualmente şi structurile de păcat legate de un model fals de dezvoltare întemeiat pe idolatria banului, care face indiferente faţă de destinul săracilor persoanele şi societăţile, care închid uşile lor, refuzând chiar să-i vadă.

Pentru toţi, Postul Mare din acest An Jubiliar este aşadar un timp favorabil pentru a putea ieşi în sfârşit din propria înstrăinare existenţială graţie ascultării cuvântului şi faptelor de milostenie. Dacă prin cele trupeşti atingem carnea lui Cristos în fraţii şi surorile care au nevoie să fie hrăniţi, îmbrăcaţi, găzduiţi, vizitaţi, cele sufleteşti - a sfătui, a învăţa, a ierta, a avertiza, a se ruga - ating mai direct faptul că suntem păcătoşi. De aceea, faptele de milostenie trupeşti şi cele sufleteşti nu trebuie niciodată despărţite. De fapt, tocmai atingând în cel lipsit carnea lui Isus răstignit, păcătosul poate să primească în dar conştiinţa că el însuşi este un sărac cerşetor. Prin acest drum şi cei "mândri", cei "puternici" şi cei "bogaţi" despre care vorbeşte Magnificat au posibilitatea să-şi dea seama că sunt iubiţi fără merit de Cel Răstignit, mort şi înviat şi pentru ei. Numai în această iubire este răspunsul la acea sete de fericire şi de iubire infinite pe care omul se înşală că poate să o potolească prin idolii ştiinţei, puterii şi averii. Dar rămâne mereu pericolul ca, din cauza unei închideri tot mai ermetice faţă de Cristos care în cel sărac continuă să bată la uşa inimii lor, cei mândrii şi cei puternici să ajungă să se condamne de la sine să se prăvălească în acel etern abis de singurătate care este iadul. De aceea iată că răsună din nou pentru ei, ca pentru noi toţi, cuvintele din inimă ale lui Abraham: "Îi ai pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei" (Lc 16,29). Această ascultare activă ne va pregăti în cel mai bun mod ca să sărbătorim victoria definitivă asupra păcatului şi asupra morţii a Mirelui de acum înviat, care vrea să o purifice pe logodnica sa, aşteptând venirea sa.

Să nu pierdem acest timp al Postului Mare favorabil pentru convertire! Să cerem asta prin mijlocirea maternă a Fecioarei Maria, care cea dintâi, în faţa măreţiei milostivirii divine dăruite ei în mod gratuit, a recunoscut propria micime (cf. Lc 1,48), recunoscându-se ca slujitoare umilă a Domnului (cf. Lc 1,38).

Din Vatican, 4 octombrie 2015 

Sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Citit 787 ori Ultima modificare Duminică, 14 Februarie 2016 13:43

Articole recente - Pr. Alexandru Percu