Miercuri 16 August 2017
Autentificare

Login to your account

Username *
Password *
Remember Me

Jubileul Milostivirii şi indulgenţele

  • Joi, 26 Noiembrie 2015 11:56
  • Scris de 

"Să încredinţăm încă de acum acest An Mamei Milostivirii, pentru ca să-şi îndrepte spre noi privirea sa şi să vegheze asupra drumului nostru: drumul nostru penitenţial, drumul nostru cu inima deschisă, în timpul unui an, pentru a primi indulgenţa lui Dumnezeu, pentru a primi milostivirea lui Dumnezeu". Cu aceste cuvinte, vineri, 13 martie 2015, Francisc a încheia omilia de la celebrarea penitenţială în timpul căreia a anunţat noul Jubileu extraordinar dedicat milostivirii. Ultima frază, cu citarea "indulgenţei", a fost adăugată liber. Indulgenţa plenar este legată în mod tradiţional de Anul Sfânt.

Nu este prima dată când Francisc o citează. La 3 iunie 2013, Papa Bergoglio anunţase indulgenţa plenară pentru tinerii care vor participa la întâlnirea de la Rio de Janeiro din ultima săptămână a lunii iulie. Şi în decretul Penitenţiariei Apostolice se introducea această noutate: "Credincioşii împiedicaţi în mod legitim, vor putea obţine Indulgenţa plenară cu condiţia ca, respectând obişnuitele condiţii spirituale, sacramentale şi de rugăciune, cu propunerea de supunere filială faţă de Pontiful Roman, să participe spiritual la funcţiunile sacre în zilele determinate, cu condiţia ca să urmărească tot aceste rituri şi exerciţii pioase în timp ce se desfăşoară, prin intermediul televiziunii şi radioului sau, tot cum evlavia cuvenită, prin intermediul noilor mijloace de comunicare socială". Desigur, fără nimic mecanic şi cu condiţia de a se spovedi şi de a se împărtăşi. O altă indulgenţă plenară a fost anunţată de Papa la 25 martie 2014, în vederea Sinodului despre familie, acordată celui care, "în spirit de pocăinţă şi cu sinceră căinţă de păcate", va vizita "în formă de pelerinaj Sanctuarul din Loreto şi locurile de cult lauretant existente în lumea catolică", recitând "Rugăciunea către Sfânta Familie", compusă pentru Sinod de acelaşi Pontif.

Chiar dacă multă teologie modernă priveşte cu dezlipire destul de mare indulgenţele. La baza acestui act al Bisericii există o logică a darului şi a punerii în circulaţie a "bunurilor" în favoarea celui care este mai mult în dificultate. Iată un mic vademecum despre indulgenţe, bazat pe un document doctrinal al lui Paul al VI-lea şi pe Catehismul Bisericii Catolice.

Ce este indulgenţa?

"Indulgenţa este iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei temporale pentru păcatele iertate deja cât priveşte vinovăţia (adică pentru care s-a obţinut deja dezlegarea prin spovadă, n.t.), iertare pe care credinciosul, dispus cum se cuvine şi sub condiţii determinate, o dobândeşte prin intervenţia Bisericii, care, ca slujitoare a răscumpărării", cu autoritatea sa "împarte şi aplică tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor. Indulgenţa este parţială sau plenară în funcţie de cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa temporală datorată pentru păcate". Asta stabileşte Paul al VI-lea în Indulgentiarum doctrina din 1967. Aşadar, indulgenţa este un act de jurisdicţie a Bisericii şi permite credinciosului botezat care s-a spovedit, s-a împărtăşit şi a îndeplinit lucrările stabilite, să stingă şi datoria "pedepsei temporale".

Ce este "pedeapsa temporală"?

Păcatul are două consecinţe. Prima, dezlipirea de Dumnezeu, este pedeapsa veşnică, adică iadul. Şi aceasta este ştearsă ori de câte ori ne spovedim şi suntem readmişi la starea de har şi la comuniunea cu Dumnezeu. Dar fiecare păcat, chiar şi cel venial, provoacă ceea ce Catehismul Bisericii Catolice defineşte "o alipire nesănătoasă de creaturi" care are nevoie de purificare şi merită o pedeapsă temporală, la care putem (de subliniat "putem", pentru că noi nu suntem în măsură să ştim asta) să fim încă obligaţi în pofida iertării păcatelor obţinută la spovadă. "Dacă eu îl ofensez pe cineva şi apoi vreau să mă reconciliez cu el - explica patriarhul de atunci de Veneţia Albino Luciani în 1973 - trebuie să-i dau o satisfacţie. Asta comportă o înjosire a mea şi o oarecare suferinţă a mea. Aşa se întâmplă între noi oamenii, aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu şi noi catolicii ne temem că, fiind iertat păcatul, Dumnezeu nu iartă toată pedeapsa datorată, în cazul în care căinţa păcătosului a fost imperfectă". Această a doua consecinţă a păcatului, adică pedeapsa temporală, poate să fie ispăşită pe pământ cu rugăciuni şi pocăinţe voluntare, cu fapte de bine şi cu acceptarea suferinţelor şi încercărilor vieţii. Sau poate să fie ispăşită în viaţa de dincolo, în purgator. Pedeapsa temporală nu este o răzbunare aplicată de Dumnezeu, ci derivă din însăşi natura păcatului comis.

În virtutea a ce anume Biserica împarte indulgenţele?

Face asta luând din unicul său tezaur adevărat, adică meritele lui Isus Cristos, ale Sfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor. În comuniunea sfinţilor, "între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească sau care ispăşesc păcatele lor în purgator sau care sunt încă pelerini pe pământ, există desigur o legătură perenă de caritate şi un îmbelşugat schimb de toate bunurile", scrie Paul al VI-lea. În acest schimb de bunuri, sfinţenia unuia îi ajută pe ceilalţi. Recurgerea la comuniunea sfinţilor îi permite păcătosului să fie purificat mai în grabă şi mai eficace de pedepsele păcatului. Cine are mai puţin este ajutat de cel care are mai mult. Biserica împarte indulgenţele în virtutea puterii de a lega şi de a dezlega încredinţate de Isus lui Petru. Puterea pe care Biserica o are de a acorda indulgenţe a fost stabilită de Conciliul din Trento. "Biserica - scria Ioan Paul al II-lea în bula de convocare a Jubileului anului 2000 - primind de la Cristos puterea de a ierta în numele său, este în lume prezenţa vie a iubirii lui Dumnezeu care se apleacă asupra oricărei slăbiciuni umane pentru a o primi în îmbrăţişarea milostivirii sale. Tocmai prin slujirea Bisericii, Dumnezeu extinde în lume milostivirea sa prin acel dar preţios care, cu nume foarte vechi este numit indulgenţă".

Ce diferenţă există între indulgenţa plenară şi indulgenţa parţială?

Cu indulgenţa plenară se obţine iertarea întregii pedepse temporale a păcatelor iertate deja la spovadă. Cu indulgenţa parţială se obţine iertarea unei părţi din pedeapsa temporală. Un timp, indulgenţa parţială era calificată: existau indulgenţe de 100, 300 de zile, de un an sau de mai mulţi ani. Determinarea timpului era legată de câtă iertare va fi obţinută cu atâţia ani sau atâtea zile de pocăinţă canonică după vechea disciplină a Bisericii. De vreme ce mulţi credincioşi credeau în mod eronat că era vorba de zile sau ani mai puţini de ispăşit în purgator, papa Paul al VI-lea a decis să nu mai indice determinarea perioadei indulgenţei parţiale. Metrul folosit pentru a măsura indulgenţa parţială nu mai sunt aşadar lunile sau anii, ci este însăşi acţiunea credinciosului: o acţiune bună valorează mai mult decât costă mai mult jertfa şi decât este mai ferventă de iubire faţă de Dumnezeu.

Ce anume se cere pentru a dobândi indulgenţele?

Înainte de toate un subiect capabil de a le dobândi, ca să fie botezat (pentru că acordarea indulgenţei este un act de jurisdicţie care poate să fie exercitat numai asupra celui care aparţine Trupului mistic al lui Cristos care este Biserica. Şi nu se aparţine Bisericii decât prin intermediul botezului). Să nu fie excomunicat, pentru că dacă ar fi n-ar putea să participe la indulgenţe şi la rugăciunile publice ale Bisericii. Să fie în stare de har, pentru că datoria pedepsei temporale nu poate să fie ştearsă decât după ştergerea păcatului şi a pedepsei veşnice prin spovada sacramentală. În afară de asta este necesară intenţia de a dobândi indulgenţa, pentru că binefacerea nu este acordată celui care nu o vrea. Bisericii, după cum este stabilit de canonul 925 din Codul de Drept Canonic, îi este suficientă "intenţia obişnuită implicită", de aceea se pot dobândi toate indulgenţele despre care nu se are cunoştinţă cu condiţia să existe intenţia de a dobândi toate indulgenţele care pot fi dobândite.

Cum se dobândeşte indulgenţa?

Prima condiţie este dezlipirea totală de păcat, chiar şi de cel venial. De fapt, în indulgenţe nu există nimic automat: nu e suficient a repeta mecanic anumite practici pentru a le dobândi. Dacă lipseşte această condiţie fundamentală a dezlipirii totale de păcate şi a căinţei sincere, indulgenţa nu va fi plenară ci se va dobândi numai parţial. Apoi, este necesară spovada (spovada trebuie să fie "individuală şi integră"), primirea împărtăşaniei, rugăciunea după intenţiile Papei şi îndeplinirea actului de care Biserica leagă indulgenţa, ca de exemplu, cu ocazia Jubileului, vizita la bazilici. Obţinerea efectivă a indulgenţei presupune starea de har, însă asta nu înseamnă că spovada trebuie obligatoriu să preceadă celelalte condiţii. Credinciosul ar putea mai întâi să îndeplinească actul de care este anexată indulgenţa (vizita la bazilici, un act de caritate, etc.) şi apoi să se spovedească. În acest caz, indulgenţa este obţinută numai după spovadă.

(După Vatican Insider, 16 martie 2015) de Andrea Tornielli

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Citit 837 ori Ultima modificare Duminică, 06 Decembrie 2015 11:59